Dragoș Anastasiu nu a fost doar o victimă. A fost și jucător, și pion sacrificat. A plătit șpagă ca să-și protejeze afacerea, apoi a ales să colaboreze cu procurorii, să „toarne”, să își salveze pielea. A crezut, poate, că va scăpa. Dar sistemul nu iartă pe cei care vor să iasă din joc cu mâinile curate. Mai ales dacă au fost parte din combinație.
A fost prins între două loialități: către statul care-l teroriza cu controale și către propriul instinct de supraviețuire. A plătit ani de zile mii de euro lunar unei funcționare ANAF, sub forma unor contracte de „consultant fiscal”. O șpagă mascată, dar șpagă clară. Apoi, când roata s-a întors, s-a prezentat singur la DNA cu denunțul scris. Un gest pe care procurorii l-au salutat, dar pe care sistemul, cel real, cel din umbră, nu l-a uitat.
Pentru că în România, dacă dai șpagă și taci, ești protejat. Dar dacă vorbești, chiar și după ani, te-ai ars. Anastasiu a crezut că poate reintra în sistem pe ușa din față, ca vicepremier în guvernul Bolojan. A fost un calcul prost. A fost tolerat temporar, dar dosarul vechi, ținut la sertar, a fost scos la momentul oportun. Exact când devenea vizibil. Exact când imaginea lui putea încurca niște planuri.
A fost o capcană. Una tipică pentru România: îți oferă o funcție, îți dă impresia că ai fost iertat, că ai fost acceptat. Iar apoi, când ești expus, când nu mai e cale de întoarcere, îți înfig dosarul în spate și te lasă singur. Nu l-au apărat nici partenerii de guvernare, nici președintele, nici „prietenii din business”. Nici n-aveau cum. El le-a stricat regula tăcerii. A recunoscut că a dat. A spus că și-a mituit statul. A turnat pentru că era prins. Și asta nu se iartă.
Dragoș Anastasiu nu a fost victima unui abuz. A fost victima unui sistem care l-a folosit, l-a atras, l-a strâns, l-a expus și apoi l-a aruncat. Căci în România, dacă ai dat șpagă și ai turnat, n-ai dublă vină. Ai semnat singur condamnarea la demolare publică.
