Ion Iliescu a fost dus la groapă cu salve militare și gărzi de onoare. Imaginea perfectă a unei țări întoarse pe dos: călăii sunt cinstiți, iar victimele zac uitate. Peste 1.000 de oameni au murit în decembrie 1989, împușcați în numele libertății. Trei decenii mai târziu, familiile lor încă nu știu cine a tras și de ce.
Ceaușescu a fost executat pe repede-înainte, iar locul său a fost luat de eșalonul doi comunist. Iliescu a construit o „democrație” în care foștii activiști s-au rebranduit în politicieni, iar economia a fost jefuită bucată cu bucată. Dosarul Revoluției, plimbat ani întregi prin sertare, a fost blocat cu bună știință, până când martorii au murit și probele au dispărut.
Astăzi, cu Iliescu sub cruce, se stinge și ultima iluzie de dreptate. Niciun vinovat nu va plăti. În schimb, România a demonstrat din nou că știe să-și îngroape istoria în paradă militară, nu în adevăr.
Revoluția a fost furată chiar din primele zile, iar sângele vărsat pe străzile Timișoarei, Bucureștiului și altor orașe a fost folosit doar ca monedă de schimb pentru noii stăpâni ai puterii. Teroriștii au fost o invenție convenabilă, iar confuzia de atunci a fost întreținută pentru a acoperi transferul de putere dintr-o mână comunistă în alta.
Onorurile de azi nu sunt doar o insultă la adresa victimelor, ci și o lecție pentru viitor: în România, crima politică nu doar că rămâne nepedepsită, dar este răsplătită cu salve și aplauze. Aceasta este esența unui stat care își ascunde trecutul sub coroane de flori și uniforme de gală.
Până nu vom spune adevărul despre decembrie ’89, rana nu se va închide. Până nu vom avea curajul să scriem în manuale cine a tras și cine a ordonat, copiii noștri vor crește într-o minciună. Iar România va rămâne pentru totdeauna țara în care eroii sunt uitați, iar groparii națiunii pleacă la drum cu onoruri militare.
