Femeia anilor ’30 „Codul bunei neveste” manualul fericirii conjugale

Femeia anilor ’30 „Codul bunei neveste” manualul fericirii conjugale

Femeia anilor ’30 trăia fericirea în cuplu după un set rigid de reguli, iar menținerea armoniei conjugale era considerată aproape exclusiv responsabilitatea ei.

Publicat în 1934, „Codul bunei neveste” rămâne astăzi o lectură fascinantă: uneori amuzantă, alteori tulburătoare, dar întotdeauna grăitoare pentru mentalitatea și valorile acelei epoci.

Manualul le învăța pe femei că un soț fericit începe cu o soție impecabil aranjată. Apariția zilnică trebuia să fie mereu proaspătă, coafura la locul ei, hainele schimbate des, iar ritualurile de îngrijire – strict private.

Crema de față, gargara sau mersul prin casă „în târlici” erau considerate greșeli capitale. Mesajul era clar: bărbatul nu trebuie să vadă nimic din „culisele” feminității.

La fel de importantă era atitudinea. O soție ideală știa să asculte cu interes poveștile soțului, chiar și atunci când nu o pasionau, să nu pună prea multe întrebări și, mai ales, să nu insiste.

Buna dispoziție a femeii era prezentată drept o formă de recreere pentru bărbat, o datorie zilnică, nu o opțiune.

Manualul recomanda adaptarea constantă: femeia trebuia să se schimbe, să fie mereu „altfel”, să-l lase pe soț să se simtă, din când în când, ca un burlac.

Ieșirile lui nu trebuiau chestionate, pasiunile lui – fie ele timbre, sport sau radio – trebuiau încurajate, iar ideal ar fi fost ca și soția să aibă o pasiune, doar pentru a menține conversația vie.

Conflictele aveau reguli clare: fără reproșuri, fără amintirea sacrificiilor făcute, fără scandal. Greșelile mărturisite de soț trebuiau întâmpinate cu calm, pentru a nu-l descuraja să fie „sincer” data viitoare.

Chiar și laudele aduse altor femei erau prezentate ca lecții utile – indicii despre ce „îi lipsește” soției.

Lista continuă cu sfaturi care, citite astăzi, par aproape absurde: soția ideală nu se îmbolnăvește des, nu cere dovezi de iubire, nu vorbește despre bani și nu consideră dragostea mai importantă decât munca bărbatului.

În schimb, pentru femeie, iubirea trebuia să fie centrul existenței, iar cariera – un detaliu secundar.

Relațiile sociale aveau și ele propriul cod: rudele soțului nu trebuiau criticate, prietenii lui meritau amabilitate, iar diferențele de opinie nu trebuiau transformate în drame conjugale.

Iar „bijuteria coroanei” vine la final, cu un umor involuntar savuros: femeia era sfătuită să-l lase pe bărbat să vorbească, să spună mereu „da” și… să facă, în cele din urmă, tot ce dorește ea.

Privit din perspectiva prezentului, „Codul bunei neveste” este mai mult decât o colecție de sfaturi demodate.

Este o radiografie a unei epoci în care rolurile erau clar trasate, iar fericirea conjugală era definită prin adaptare, tăcere și compromis unilateral. Un document de lifestyle dintr-o lume care, din fericire, începe să rămână doar istorie.