Ștefan Luchian, între geniu și suferință: 110 ani de la moarte
Duminică, 28 iunie, se împlinesc 110 ani de la moartea lui Ștefan Luchian, unul dintre cei mai apreciați pictori români și o figură esențială în evoluția artei moderne din România.
Deși destinul i-a fost marcat de o boală necruțătoare, artistul a continuat să creeze până în ultimele clipe ale vieții, lăsând în urmă unele dintre cele mai valoroase lucrări din patrimoniul național.
Născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, în județul Botoșani, Ștefan Luchian provenea dintr-o familie cu tradiție militară.
Tatăl său, Dumitru Luchian, era maior și comandant al Batalionului 3 Grăniceri, iar mama sa, Elena Chiriacescu, i-a susținut încă din copilărie înclinația către artă.
După mutarea familiei la București, talentul său pentru desen a devenit evident încă din anii de școală.
Formarea artistică a continuat la Academia de Arte Frumoase din București, unde a studiat în paralel cu cursurile Conservatorului, fiind atras inclusiv de muzică.
Dorința de perfecționare l-a purtat apoi la München și la Paris, unde a frecventat celebra Academie Julian și a intrat în contact cu marile curente artistice europene ale vremii.
Experiența franceză i-a influențat stilul, apropiindu-l de impresionism și de creația unor pictori precum Gustave Courbet sau Eugène Delacroix.
Revenit în România după moartea mamei sale, Luchian a fost nevoit să își câștige existența din lucrări decorative și pictură religioasă, fără a renunța însă la creația artistică.
Nemulțumit de rigiditatea mediului artistic oficial, a fost unul dintre inițiatorii Salonului Artiștilor Independenți și, ulterior, printre fondatorii societății „Ileana”, care susținea afirmarea artei moderne românești.
La începutul secolului XX, viața artistului a luat o turnură dramatică. În 1901, medicii i-au pus diagnosticul de scleroză multiplă, o afecțiune care i-a afectat progresiv mobilitatea și vederea. Cu toate acestea, Luchian nu a abandonat pictura.
Chiar și atunci când boala îl imobilizase aproape complet, continua să lucreze, ajungând să picteze cu pensula fixată de mână.
Paradoxal, tocmai în această perioadă au luat naștere multe dintre cele mai cunoscute opere ale sale. Peisajele, portretele și naturile statice realizate între 1905 și 1909 sunt considerate punctul culminant al creației sale.
Tablouri precum „Anemone”, „Maci”, „Sălciile de la Chiajna”, „Fântâna de la Brebu”, „Safta florăreasa”, „După ploaie la Băneasa” sau „Birt fără mușterii” au devenit repere ale picturii românești.
În paralel cu activitatea artistică, Luchian a trăit și o poveste de dragoste intensă cu Cecilia Vasilescu, relație întreruptă odată cu agravarea bolii.
Problemele financiare și starea de sănătate precară nu i-au diminuat însă dorința de a crea și de a expune.
Ultimii ani ai vieții au fost marcați de suferință. În 1915, artistul a fost implicat într-un proces privind autenticitatea unor lucrări realizate în perioada în care boala îi limita sever mișcările.
Tot atunci, într-un gest rămas memorabil în istoria culturală românească, George Enescu l-a vizitat și i-a oferit un recital de vioară chiar în atelierul său, moment evocat ulterior de Tudor Arghezi.
Ștefan Luchian s-a stins din viață în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, la doar 48 de ani, în atelierul său din București.
A fost înmormântat în Cimitirul Bellu, iar valoarea operei sale avea să fie recunoscută pe deplin după moarte. Lucrările sale au fost prezentate la Bienala de la Veneția, iar în 1948 artistul a devenit membru post-mortem al Academiei Române.
Astăzi, Ștefan Luchian este considerat, alături de Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu, unul dintre întemeietorii picturii moderne românești.
Lucrările sale se regăsesc în cele mai importante muzee din țară, sunt extrem de căutate pe piața de artă și continuă să impresioneze prin sensibilitatea, expresivitatea și forța cu care surprind frumusețea lumii înconjurătoare.
Comentează pe FACEBOOK
