Ăștia-s „partenerii” strategici? Austriecii, cu toporul-ntr-o mână și contractul-n cealaltă, ne-au lăsat munții chei ca-n palmă. Păduri seculare făcute rumeguș pentru profitul lor și comisioanele băieților deștepți de pe aici. Și când viitura mătură sate întregi, tot ei ne țin prelegeri despre ecologie. Au uitat să zică că fără păduri, apa vine ca nebuna — fără frână, fără milă.
Între timp, francezii ne-au luat și apele. Prin companiile lor „strategice”, controlează rețelele de apă din tot mai multe orașe. Plătim ca în Occident, dar trăim ca-n Evul Mediu: cu țevi ruginite, cu presiune zero și cu facturi uriașe. Iar dacă un țăran vrea să ia o găleată de apă din râu, statul sare pe el cu avize, amenzi și dosare. Dar când vine viitura, autoritățile nu mai sunt de găsit. Doar vin, dau mâna cu sinistrații și pleacă la poze.
Românii rămân cu casele distruse, cu pământul luat de apă și cu întrebarea în gât: de ce trebuie să plătim noi pentru ce au făcut alții? Răspunsul e simplu și dureros: pentru că ne-am lăsat conduși de trădători care au dat totul pe nimic. Pădurile — luate. Apele — luate. Demnitatea — dusă. Și când ne trezim în noroi, ni se spune să fim recunoscători că suntem în Europa.
Realitatea e crudă: noi am rămas cu inundațiile, ei cu profiturile. Dar poate nu pentru mult timp. Pentru că apa trezește. Și s-ar putea ca următorul val să nu mai spele doar ulițele, ci și impostura care ne-a adus aici.
