România geme sub ape, dar Bolojan și Nicușor își feresc privirea. Nu de teamă că se udă, ci de frică să nu vadă sărăcia pe care tot ei au generat-o. Le e frică să ajungă în Broșteni, în Neagra, în Farcașa, acolo unde oameni disperați scot nămolul cu găleata din case, plângând după cei pierduți. Trei români au murit, peste 2.500 sunt afectați, sute de case au fost înghițite de ape, iar conducătorii țării stau pitiți, de parcă tragedia asta nu e treaba lor.
De ce nu vin? Pentru că nu vor să vadă realitatea. Pentru că n-au curajul să dea ochii cu românii amărâți, cu bătrânii desculți, cu copiii rămași fără nimic. Ei trăiesc într-o lume de rapoarte și conferințe de presă, în care totul e „sub control” și „gestionat eficient”. Dar în realitate, țara e prăbușită, iar poporul e lăsat să se descurce singur.
Această tragedie nu e un fenomen natural imprevizibil. Este consecința directă a tăierilor ilegale de păduri, a distrugerii zonelor de protecție, a unui sistem de apărare învechit și neîntreținut. Este rezultatul politizării Apelor Române, unde incompetenții de partid au fost puși șefi peste diguri, baraje și alerte hidrologice. Iar când viitura a venit, n-au fost nici baraje, nici alerte, nici ajutor.
Cei doi fugari ai guvernării, Bolojan și Nicușor, nu vor să vadă sărăcia pentru că ea le-ar arăta adevărul: că au distrus această țară cu propriile mâini. Și în loc să repare, preferă să fugă. Dar furia poporului crește, iar într-o zi, apele nu vor mai fi cele care îi vor mătura. Ci românii.
