Maramureș, un El Dorado administrat “mioritic”

Maramureș, un El Dorado administrat “mioritic”

Dacă ți-ai făcut curaj, ai lăsat deoparte viața tumultoasă de mitic speriat de covid și ai pornit-o către acele meleaguri, e bine să știi că vei sta o viață în mașină. Știu, e metaforic, însă întreabă cam cum descrie orice șofer amator experiența unui drum interminabil, de “doar” 550 de kilometri și vei avea același răspuns: “O viață de condus, într-o junglă rutieră..”. Cam asta e România pe care ne-au lăsat-o aleșii neamului, acele specimene ce s-au rotit desciplinat pe la frâiele statului, incapabile să toarne pe drumurile patriei acea poțiune magică numită covor asfaltic. Așa că locul acela minunat, unde se atârnă harta-n cui și care ar avea multe de oferit turistului ținut captiv de coronavirus pare o fata morgana în aceste vremuri, pentru românul din sudul țării. Din acest motiv, pentru cei care n-ați ajuns încă acolo, dar și pentru nostalgicii care știu despre ce vorbesc, vă propun un scurt periplu jurnalistic, printr-o zonă mirifică, administrată însă românește. Sper ca din pățania mea să luați partea bună, iar experiența cu pricina să vă fie utilă tuturor celor ce vă încumetați să ajungeți în acele locuri.

 

De la bun început vă spun că a fost o excursie cu și pentru copii. Patru pitici, care se învârteau în jurul primului deceniu de a vârstă, urmau să ia cu asalt Maramureșul, să se bucure de minunățiile sale să uite de tablete și de telefoanele mobile. Undeva în peisaj urmau să fie și părinții, dar discret, cât să nu le strice distracția. Cam ăsta era planul. Și ar fi ieșit perfect, dacă nu pornea cu stângul…

Puțin după 10 seara, obosiți, plictisiți și cu șalele ce luaseră forma ergonomică a scaunelor unui SUV confortabil în alte condiții, am intrat pe poarta pensiunii mult visate din Vișeu de Sus. Chiar și pe noapte, splendoarea locului ne-a dezmorțit pe loc. Câteva hectare de curte cu un gazon aproape perfect se așternuseră cu migală în spatele unei impozante porți maramureșene. Pe verdele cu pricina, cineva presărase precum ciupercile regale, mai multe case de poveste. Aceeași arhitectură locală, din lemnul impecabil ce i-a făcut celebrii pe meșteșugarii acelei zone, le dădea o aură cu adevărat aristocrato-rustică. Așa cum convenisem telefonic, una dintre aceste vile cu etaj urma să fie a noastră. Mai exact a copiilor ce se pregăteau să o cotropească și cu noi undeva prin peisaj.

Ne-am bucurat și că, în ciuda orei târzii, gazda ne aștepta primitoare. Era fix în casa pe care o tocmisem, deci mai rar așa potriveală. Am înțeles însă imediat de ce era acolo și ne-a picat fața! Vila pe care negociasem să o ocupăm doar noi, ca să se poată juca și copiii liniștiți, avea mansardă. Iar acolo locuia proprietarul și familia sa. Aparent nimic tragic, însă acesta din urmă era fericitul posesor al unui bebeluș de doar 10 luni! Bucuria omului nu aveam cum să o împărtășim, atâta vreme cât cei 4 copii de 10 ani ai noștri nu au deprins încă joaca pe muțește… Cum variantele de cazare în vremurile astea sunt puține și cum ne aflam la capătul pământului, am acceptat mica “surpriză” a gazdei noastre și am încercat să explicăm copiilor că vor trebui să stea 7 zile pe modul “Silent”.

 

Colțul de Românie prea puțin promovat

 

Dincolo de drumul istovitor, Maramureșul are multe de oferit. Infrastructura aproape inexistentă i-a ținut până acum departe pe marii tăietori de lemne. Mai ales pe austriecii de la Schweighofer. Așa că puteți admira aici o natură aproape virgină, cu munți împăduriți, așezări izolate și râuri cu albia neexploatată. Orașul Borșa, de exemplu, poate fi o opțiune atât vara, cât și iarna la ski. Pentru noi, urcatul cu telescaunul pe platou și plimbarea de circa 2 h către Cascada Cailor și înapoi a picat mănușă. Copiii s-au simțit excelent, au făcut mișcare și s-au distrat copios pe seama adulților care gâfâiau între 2 pante. La final a fost și cu premiu: brânză proaspătă și tradiționalul balmoș (un soi de amestecătură de mămălică cu brânzeturi), direct de pe prispa stânii din vârful muntelui. Nici măcar ploaia de vară ițită parșivește de după creasta muntelui nu ne mai putea strica buna dispoziție.

O zi la Sighetul Marmației aduce mixul de istorie cu tradițiile locului. Orașul nu e mare lucru, dar găzduiește celebrul muzeu unde sunt prezentate ororile comunismului. Pentru cei care știu exact ce reprezentau acele vremuri, e chiar recomandată vizita de maxim 2 ore. La copii nu prinde așa de tare, dar cum ai noștri nu erau prea plictisiți de vacanța abia începută, au spuraviețuit. Și ei, și noi.. Următoarea oprire, la Cimitirul Vesel din Săpânța, a fost mai animată. Deși acolo e lume ca la urs de obicei, putem spune cu năduf că pandemia a mai dres puțin lucrurile. Am reușit să parcăm la o distanță decentă, ne-am holbat prin bazarul cu de toate amenajat printre ulițe și am și zâmbit pe ici pe colo, lecturând pasajele amuzante de pe crucile așezământului. Desigur, atât cât permitea solemnitatea momentului, că doar eram în cimitir..

În fine, am decis apoi să păstrăm aerul ecumenic pe care il încercasem deja și am terminat periplul cu o haltă la mănăstirea Săpânța-Peri. E o haltă obligatorie, indiferent că ați venit din împrejurimi sau tocmai de la București, cum era cazul nostru. Mănăstirile în Maramureș au povestea lor și tocmai eram pe cale să aflăm asta. Au un aer feeric, fiind un mix de lăcașe de cult cu un iz boieresc și grădini botanice orientale. Desigur, imaginile pot fi sugestive, dar vă garantez că peisajul de la fața locului vă schimbă percepția. Așa cum urma să aflăm în ziua următoare, în periplul de la cealaltă minunăție maramureșeană, mănăstirea Bârsana, aceste lăcașe de cult au o căldură aparte. Și nu era de la vremea caniculară de iulie, ci de la caracterul primitor al celor ce administrează locul. Poate sună urât, însă aici chiar am simțit bucuria măicuțelor al căror prag l-am călcat, de a ne dezvălui tainele locului și de a ne arăta fiecare colț al locului. Am fost în multe locuri de acest gen, însă aici chiar nu m-am simțit musafir sau turist…

Mănăstirea Săpânța-Peri
Manastirea Bîrsana, un alt colț de rai

Una din zilele vacanței am dedicat-o artei meșteșugărești. Sună lucrativ, dar vă asigur că e distractiv nevoie mare. În zonă există câteva ateliere de olărit celebre, iar copiii și-au arătat deschiderea de a se mozoli câteva ore cu noroi.. Doar căam constatat de cu seara cam ce înseamnă “promovarea” mioritică. Deși gazda noastră ne-a indicat exact comuna unde se găsesc aceste ateliere, iar Internetul confirma parțial spusele omului, veți fi surprinși să constatați că nu există niciun fel de promovare exactă. Doar spusele unora, pe niște forumuri de turism și câteva referințe în ghidurile locale. Nu tu număr de telefon, adresă, iar de orar nici că încăpea vorba.

Cum reporterul de investigații din mine nu m-a lăsat de capul meu nici în vacanță, am reușit după vreo oră de muncă informativ-operativă să produc toate contactele necesare. Comuna Săcel, o așezare unde încă viețuiesc vreo 3000 de suflete, ascunde frumuseți nebănuite. Atelierul de Olărit al lui Tănase Cocian e una dintre ele. Așa cum ne așteptam, e fără firmă opulentă. Il găsești întrebând din loc în loc, apoi urmărești niște marcaje discrete amplasate pe stâlpii de curent. Strecurându-ne pe ulițele întortocheate, l-am găsit pe meșter. De fapt ne aștepta, așa cum stabilisem telefonic. Omul lucrează doar de plăcere. Nu are tarife pentru cursuri, iar ușa casei e deschisă pentru oricine, chiar și pe pandemie. Nu insist ce cele 2 ore petrecute aici, în care copiii au fost în lumea lor. Au “olărit” pe stil vechi, s-au luat la întrecere și la final au plecat cu propriile blide meșteșugite la fața locului. Satisfacția a fost mare, iar creația a bătut de departe, cel puțin sentimental, valoarea oricărei vesele Hermes sau a cristalelor de Bohemia. Imaginile sunt edificatoare în acest sens.

Tot în mica așezare dintre Borșa și Vișeu de Sus l-am descoperit și pe Vasile Șușca. Maestrul popular, făuritor de măști populare, e cunoscut din Japonia până în Texas. Au luat măști de la el regizorii de film, muzeele, colecționarii și miliardarii excentrici ai planetei. Românii, mai puțin. Izolat într-o gospodărie nu tocmai opulentă, meșterul pare ursuz la prima vedere. Poate o fi fost și de la Pandemie. Imediat ce a reușit să capteze atenția copiilor, lucrurile s-au schimat. Ne-a umplut inimile cu poveștile sale din lumea largă, ne-a dezvăluit din secretele măștilor sale, iar la final ne-a delectat cu o cântare la un instrument mai puțin cunoscut: frunza.

Cu el și cu vizita la ultima minunăție a locului, moara lui Mecleș, cea maio veche moară pe apă aflată în funcțiune, ne-am încheiat ziua meșteșugărească.

 

Mocănița, tradiția ieșită din comun

Cum de una dintre cele mai vechi atracții maramureșene poate ieși din peisajul locului?! E simplu: prin organizare! Iar de data asta, surprinzător, e de bine! La Vișeu în gară, mocănițele au locul lor, chiar și în vremuri de pandemie. Pleacă precum ceasurile elvețiene, la interval de o oră una după alta. Pentru cei nefamiliarzați cu termenul, Mocănița e o garnitură de tren cu 8-10 vagoane rustice, majoritatea fără geamuri, care îi introduc pe turiști în inima nevăzută a Maramureșului. Au ceva din farmecul Vestului Sălbatic, doar că peisajul este de 100 de ori mai frumos, traseul fiind printre munți, pe albia râului. O poveste de succes, organizată nemțește. De aici și diferența, de când a cumpărat povestea un neamț. Peste 100 de persoane, mulți copii la bord și o plimbare de circa 5 ore și jumătate dus-întors. Prin tot periplul, trenul oprește de mai multe ori, pentru o gustare, ceva răcoritor și un prânz complet rustic. Managementul german își spune pe deplin cuvântul. Deși vorbim de aproape 1.000 de persoane aflate pe traseu pe parcursul unei zile, noțiunea de coadă aproape că nu există. Au nemții ceva al lor, de fac să dispară pe loc această “tradiție românească” numită coada. Culmea, tot cu personal românesc! Am fost plăcut surprins să constat că în ziua cu pricina am așteptat mai puțin de 10 minute pentru orice am vrut să cumpărăm. Asta, chiar dacă în fața noastră se așezau mereu câteva duzini de mușterii. Am uitat să vă spun că prinsesem vagonul din coadă și ajungeam mai mereu ultimii la cozi. Constatând fenomenul, ne înarmasem deja cu un braț mare de răbdare și tutun. N-a fost să fie!

Stați liniștiți însă, că periplul maramureșean nu vă scutește deloc de aceste experiențe. Probabil și din cauza pandemiei, localurile cu terase generoase sunt vânate de toată lumea. Păstrăvăria Alex-Mara e considerată de mulți o fiță a regiunii. Adevărul e că locația e dumnezeiască. Aduce mai degrabă a mix de hotel austriac și grădină de vară, ambele aruncate cu grijă pe albia unui râu amenajat cu bun gust. Cam asta e tot ce am reușit să apreciem la povestea păstrăvăriei cu pricina. Vorba românului, “La pomul lăudat, nu te duce cu sacul…”. După prima oră în care n-am primit nici aperitivele, iar ciorbele veniseră ușor sleite, am înțeles rapid ce greșeală strategică e să mergi cu copiii într-un loc atât de aglomerat. E greu să explici unor copii aflați pe drum de dimineață, că peisajul mirific din jurul lor ar trebui să le țină de foame vreo 2 ceasuri, cât le-au luat chelnerilor depășiți de situație să ne aducă de-ale gurii. Așa că bosumflați și ghiftuiți tardiv, am luat-o agale către pensiune. Care pensiune era la doar 60 de kilometri distanță, adică la două ore de condus. V-am spus de drumurile maramureșene, da?! O medie de 30 km/h e chiar rezonabilă pe-acolo. Deci luați și pentru asta o doză mare de răbdare cu voi. Una peste alta, dacă n-ați văzut Maramureșul, să o faceți cu încredere. Merită toți banii!

Comentează pe FACEBOOK