Fără niciun fel de dubii, astăzi putem afirma că România este o țară unde impostura la capitolul studii aprofundate a fost dusă la extrem. S-a ales praful de-a dreptul de tot ce se cheamă studii doctorale. Personal vă spun, dacă aș fi din nou la vârsta studiilor postuniversitare, în loc să muncesc pe brânci pentru un doctorat, aș face orice altceva. De ce? Răspunsul e simplu: și-au bătut unii atât de tare joc de aceste titluri, încât aproape că e o rușine să-i mai spui cuiva azi că ești doctor în ceva…
Desigur, ceea ce m-a determinat să scriu acest text este știrea legată de plagiatul generalului Ciucă. Încă o dată, vedem cum unul cocoțat în vârful statului a pornit în viață prin impostură intelectuală. Prin furt grosolan. Căci altfel nu se poate numi Plagiatul. Culmea, nu o spun eu azi aici, a spus-o chiar șeful statului, mărețul Klaus Iohannis: ”Plagiatul reprezintă un furt intelectual și este inacceptabil ca persoanele acuzate de așa ceva să nu facă un pas în spate”. De la această declarație a președintelui și până în prezent a trecut ceva timp, iar Iohannis cred că își mușcă acum buzele pentru că a făcut-o. Au fost atâția din rândul celor apropiați lui care au fost acuzați de așa ceva, încât declarația mai mult s-a întors împotriva sa, ca un bumerang. Sau ca o măCiucă, ar spune unii..
Dincolo de cazurile ultimelor luni, cred că ar trebui să vorbim puțin de modul în care România a ajuns în această situație jalnică. Suntem țara plagiatorilor, a lui Copy/Paste și deja ne știe toată lumea. Să fim bine înțeleși: ăsta e adevărul! Nu vorbim de vreo creație a presei, de celebrele fake news pe care le acuză mereu politicienii, când e vorba de persoana lor. Suntem o țară de blegi, care s-au făcut doctori pe bandă rulantă, prin fraudă, prin fals, prin minciună. Iar nevlegii cu pricina au ajuns între timp la butoane, s-au inventat softuri care îi dau în fapt și ei sunt demascați unii după alții. Este exact așa cum a fost cu diplomele de licență, când particularele scoteau pe bandă rulantă juriști și economiști, specimene care sunt acum prezente în toată viața publică, mai ales în lumea politică. Probabil mulți dintre noi ne întrebăm cum a putut un analfabet funcțional, sau mai rău, să ajungă acolo unde dăm de el. Iar pe ei îi găsești la vârful administrației, prin primării, consilii județene, guvern și chiar prin conducerile partidelor politice..
Am promis însă că vorbim despre cauză, nu despre efecte. Oricum n-avem nicio șansă să scăpăm de proștii ajunși la butoane. Așa că, haideți să găsim explicația cu doctoratele! Încă de pe vremea comuniștilor, eroarea a fost una de legislație. Oamenii au fost permanent evaluați în funcție de hârtiile din CV, nu ținând cont de ceea ce știu efectiv să facă. Proștii au fost mereu descurcăreți. I-a obligat nevoia. Așa că au găsit adesea o mână de ajutor care să le dea acel petec de hârtie care să le ascundă lipsurile. Studiile doctorale au fost permanent un element de bonificație la locul de muncă, în sistemul de stat. Ba char le-au permis posesorilor să sară peste anumite examene de promovare profesională. Un caz reprezentativ este Victor Viorel Ponta, care a intrat în avocatură exclusiv pe baza titlului de doctor. Care titlu a fost ulterior desființat definitiv de instanță. După cum spuneam, vorbim de o lege tâmpită, care a creat o nedreptate teribilă. Avocat a ajuns și Ponta, la fel și unul care a trudit pe rupte ani de zile și a dat toate examenele de intrare în barou pe bune!
Legea respectivă nu a deranjat niciodată pe nimeni. La fel ca multe altele, era chiar bună, fiindcă îi ajuta pe șmecheri. Ca orice cerere mare, ea a atras după sine o ofertă generoasă. Așa au apărut creatorii de doctori, precum analfabetul Gabriel Oprea care devenise un soi de zeu al doctoratelor, deși intelectul său rivaliza cu brio cu cel al unui copil de gimnaziu. Nimeni nu s-a întrebat vreodată în toate acele vremuri, cum poate un semi-analfabet să îi oficializeze pe unii „doctori”. Pur și simplu mergea roata…
Dacă tot suntem la capitolul ăsta, am să vă fac o mărturisire. Am să vă povestesc cum mi-a trecut glonțul pe la ureche, acum vreo 15 ani, poate mai bine. Pe vremea aia lucram la Adevarul și mă ocupam de Armată, Servicii, Poliție etc. Într-o zi mă roagă Val Vîlcu să merg la sediul PSD Ilfov, să-i iau un interviu lui Gabi Oprea. Se cerea individul la declarații și pica în raza mea de expertiză. M-am delectat vreme de o oră și ceva cu zicerile infantile ale individului și m-am amuzat copios în sinea mea cu simplitatea sa intelectuală. Nici nu mai știu dacă a ieșit mare lucru de interviu. Cert este că la final, cu un aer de superioritate, grobianul îmi face o propunere de nerefuzat după mintea lui: „Puștiule, nu vrei să vii la mine la doctorat?! Pari un băiat de perspectivă și ar fi păcat să nu-ți definitivezi studiile pe securitate națională așa cum trebuie…”. Am refuzat politicos, încercând să-i explic omului că programul meu nu îmi permite asemenea studii aprofundate, însă aproape că m-a luat peste picior: „Hai, lasă prostiile, că ne ocupăm noi. Tu zi dacă vrei să devii om serios și să stai aproape de noi…”. N-am înțeles niciodată care era rostul pluralului în discursul lui Oprea. Unii ar zice că era doar dubla lui personalitate. Alții că era omul „băieților”. Cert este că m-am ținut departe de propunerea lui Oprea, iar viața mi-a confirmat că a fost decizia înțeleaptă. E drept, nici nu m-am putut grozăvi vreodată cu patalamaua de doctor în societatea noastră ipocrită. Ghinion, vorba unui clasic!
Comentează pe FACEBOOK
