Ion Iliescu n-a fost nici „părinte al democrației”, nici „înțeleptul națiunii”. A fost doar chipul cinic al unei tranziții furate. În decembrie 1989, românii au strigat „Libertate!”. Iliescu și camarila lui au răspuns cu manipulare, sânge și minciună. A deturnat Revoluția și a fondat un sistem nou cu vechii torționari, îmbrăcați în costume democratice.
Așa s-a născut FSN-ul, devenit mai târziu PSD – un partid crescut din oasele comunismului și hrănit cu propaganda televiziunilor obediente. Sub acest steag, România a fost jefuită bucată cu bucată: fabrici închise, combinate demolate, milioane de români alungați din țară. Totul în numele „reformei”. Dar reforma a fost doar o acoperire pentru jaf. Și democrația, o mască pentru colonizarea unei țări trădate.
Iliescu pleacă din această lume fără să fi dat socoteală: nici pentru sângele din Piața Universității, nici pentru economia distrusă, nici pentru generațiile pierdute. A murit așa cum a trăit: cu răspunsurile ascunse și cu mâinile spălate în sângele istoriei.
Dar moartea lui marchează și începutul sfârșitului pentru PSD. Fără Iliescu, partidul nu mai are suflet, doar interese. Nu mai are ideologie, doar rețele. PSD e azi un aparat gol, cu lideri de carton și discursuri prăfuite. Va avea soarta CDR-ului: uitare, ridicol, colaps.
Pentru prima oară în trei decenii, România poate închide capitolul post-comunismului. Nu cu arme, ci cu adevăr. Nu cu teroare, ci cu memorie.
Iliescu moare. PSD moare. România trăiește.
