De ceva vreme, forțat de realitățile cotidiene, scriu rar spre deloc editoriale. Au rămas în urmă vremurile când așteptam cu emoție să-mi văd textele tipărite în Adevărul sau Evenimentul zilei și mă delectam cu mirosul specific al aburului de plumb din tipografie. Acum există Facebook, TikTok și filmulețele de maxim 3 minute, în care trebuie să condensezi toată informația. Fiindcă n-am vrut să îmbrățișez soarta dinozaurilor, m-am adaptat la noul gen de presă și comunic cu publicul acolo unde aceluia îi convine. Anumite lucruri trebuie însă spuse „cuvânt pe cuvânt”, așa cum îmi explicau titanii presei românești de la Adevărul, în perioada în care eram un tânăr învățăcel. Deci, să le spunem, zic!
Despre circul făcut de procurorul tupeist pe nume Daniel Horodniceanu nu ar fi mare lucru de comentat. Un nesimțit ce credea că lumea îi e la picioare, că toți trebuie să stea drepți în fața lui, dar căruia i s-a înfundat atunci când un simplu polițist rural a refuzat să stea copăcel. Atât și nimic mai mult. Au înțeles asta până și fanaticii susținători ai statului de drept, cei care își tatuaseră pe suflete statuia Justiției și erau dispuși să bage mâna în foc pentru corectitudinea magistratului mioritic. Există și mici excepții. Desigur, spălătorii de cadavre dispuși să înghită mizeria idolilor lor sau să se prostitueze mediatic pentru ceva cașcaval au locul lor, rezervat, în haznaua presei românești. M-am amuzat teribil când un amic mi-a trimis postarea pe Facebook a unui pârș gazetăresc ce sugera că polițiștii rurali ar fi de fapt în culpă, că au filmat neautorizat un procuror cu ștaif, pentru a încheia apoteotic sugerând că grobianul Horodniceanu ar fi de fapt victima unei rețele securiste pe filiera DIE-SIE. Nu dau numele pârsului, fiindcă ar însemna să-l fac vedetă. Prefer să-l las în mocirla în care se scaldă. Vă spun doar că acum câteva luni încerca patetic să spele imaginea unei doctorițe prinsă că lua șpagă, iar restul „carierei” sale jurnalistice se rezumă la pupat politicieni în zonele moi. Vă poate spune Pandele de la Voluntari cât de catifelate sunt buzele sale gazetărești…
Haideți să revenim însă la adevărata mizerie ce ne înconjoară! Am fost furați ca în codru în ultimii 33 de ani și apoi batjocoriți de o clasă politică profund coruptă și ticăloasă. Nădejdea românului de rând la un trai decent și o viață bună ajunsese la piciorul broaștei. Apoi a venit revelația numită Kovesi și flacăra speranței s-a reaprins în sufletele multora. Majoritatea am crezut că lupta împotriva corupției chiar e pe bune și va da roade. Că mizerabilii care ne furau ca-n codru vor ajunge la pușcărie și că banii furați se vor întoarce în autostrăzi, școli, spitale și tot ce ne-a lipsit nouă, celor mulți. Dar „Ghinion”, vorba unui clasic! S-a ridicat cortina de pe măreața luptă anticorupție și așa am ajuns să vedem în toată splendoarea lor tot soiul de portocali, horodniceni și alții care se cred semi-zei, având puterea să paradească pe oricine și nu doar să nu răspundă pentru asta, ci să și primească laude și pensii speciale. Chiar și așa aș fi rămas un fan al luptei cu pricina, dacă aș fi văzut că măcar corupții celebri sunt trimiși unde e locul și puși să aducă banii înapoi. Doar puhoiul de penali „italieni”, cohorele de fugari greci și alții aciuați bine-merci prin lumea largă mă fac să spun PAS!
Iar aici intră în scenă Cătălin Predoiu, un personaj alunecos, cu trăsăturile unei cobre regale, dar cu lenea profesională a unui piton ghiftuit. Omul a ținut ocupat ani întregi scaunul de ministru al Justiției, aplicând cu succes sloganul „Mircea, fă-te că lucrezi!”. De fapt Cătălin a lucrat. Intens! Doar că nu în folosul românilor și al țării ăsteia superbe, care i-a permis unui personaj ca el să ajungă sus. El a pus umărul din greu la crearea unei caste de „dumnezei”, asemenea specimenelor din perioada comunistă, despre care doar dacă îndrăzneai să faci o glumă, riscai ani grei de pușcărie. Vă spun cu toată convingerea că suntem foarte aproape de acele vremuri. Republica procurorilor este mai actuală ca oricând, iar cazul Horodniceanu este doar un mic exemplu. Horodniceni sunt peste tot. Taie și spânzură în parohiile lor, pun călușul în gură contestatarilor și au exact aceeași abordare: „Sunt procuror, eu pot orice!”. Și știți de ce pot asta?! Fiindcă taman Predoiu le-a dat legi în acest sens și evită cât poate de mult să le dea și una prin care ei să răspundă atunci când fac abuzuri.
Noi, românii de rând, răspundem atunci când greșim. La locul de muncă ești dat afară. În privat, îți pierzi clientela. Chiar și media este taxată de publicul urmăritor. Magistratul însă, poate călca pe cadavre. Indiferen cât de mare ar fi eroarea, drumul său profesional va fi același: salariu baban, cu sporuri și alte privilegii, mult așteptata pensie specială și eventual o reangajere la stat, care să-i încununeze cariera. Toate organismele despre care ni se vând brașoave cum că ar controla magistrații și ar sancționa derapajele sunt doar niște fonflee ieftine. Au doar rol de albire, mai abitir ca celebrul Colegiu al Medicilor, pentru casta celor în halate. La ultimii, măcar mai scot organele statului uscăturile din sistem. La magistrați, ioc!
Morala e una singură, oameni buni. Suntem noi, fraierii de rând, plătitori de taxe și impozite și ei. În Olimpul lor nu e loc de muritori. De Valhalla lor nu te poți atinge, mai ales cât există predoi care să le țină spatele. Deci tot ce putem face, este să ne obișnuim cu umilințele, cu sfidarea și cu aerul lor de superioritate. Desigur, mai există și scenariul în care le arătăm adevărata față, le scoatem mizeria de sub preș și le strigăm în față: „Rușine să vă fie!” Doar că aceste puseuri de libertate de exprimare presupun riscuri, într-o republică a procurorilor. Eu mi le asum, dar nu e suficient. Să vedem câți români sunt pregătiți să le spună STOP….
Comentează pe FACEBOOK
