În România lui 2025, moartea unei femei nu mai șochează. A devenit o banalitate, o știre de subsol. Dar în spatele fiecărei crime se află un strigăt pe care statul refuză să-l audă.
O tânără de 28 de ani din Arad a fost răpită, torturată și ucisă de fostul partener. Avea doi copii și un ordin de protecție – dar doar pentru ei. Pentru ea, nu. Poate din teamă, poate din speranța falsă că „nu va merge până la capăt”. Dar a mers. A târât-o cu mașina pe un câmp, transformând-o în carne și sânge. Și statul a lipsit cu desăvârșire.
Această tragedie nu este o excepție. Este simptomul unui sistem bolnav, în care Ministerul de Interne e condus de un ministru incompetent, Cătălin Predoiu, care protejează generali numiți politic și o Poliție Română incapabilă să lupte cu violența domestică sau crima organizată.
Tot zilele acestea, în Teleorman, o altă crimă cutremură o comunitate. Zonele rurale, sărace și abandonate, au devenit teren fertil pentru abuz, violență și moarte.
Prea mulți psihopați în libertate? Da. Dar și mai grav: prea puțini oameni la datorie. Lipsesc patrulele, consilierii, psihologii din sate, centrele pentru victime. Lipsesc prevenția și voința. Există doar indiferență.
Când o femeie se teme mai tare de rușinea satului decât de moarte, nu e vina ei. E vina unei societăți care o învață să rabde și a unui stat care o lasă să moară. În fiecare crimă de acest tip există doi vinovați: agresorul și statul român.
Până când această complicitate nu va înceta, România nu e o țară. E o groapă comună a demnității feminine.
