Fenomenul salariilor uriașe în structuri de stat inutile nu este doar o problemă economică sau morală – este o chestiune profund sociologică. România post-decembristă a creat, în mod deliberat, o nouă clasă socială: birocrația privilegiată. O categorie formată nu prin merit, ci prin apartenență la rețele de putere. Nu prin competență, ci prin conexiuni. Iar această castă trăiește într-un univers paralel cu restul societății.
Când un director dintr-o agenție fără activitate concretă câștigă mai mult decât premierul țării, avem de-a face cu un mecanism clasic de reproducere a privilegiului. În esență, aceste salarii uriașe nu reflectă valoare adăugată, ci statut social simbolic: „ești parte din sistem, deci meriți”. Aceste instituții nu mai sunt instrumente ale statului, ci simboluri de apartenență la o elită informală, construită pe loialitate politică și control social.
Sociologii numesc acest fenomen captura instituțională. Statul este acaparat de rețele informale care folosesc aparatul administrativ nu pentru a produce servicii publice, ci pentru a întreține fidelitatea membrilor. Aceste „insule de privilegii” funcționează ca un ciment al ordinii politice: sunt locuri unde politicienii își adăpostesc oamenii, asigurându-le venituri uriașe și protecție în afara fluxului democratic.
În același timp, restul populației – profesorii, muncitorii, agricultorii, antreprenorii mici – se confruntă cu taxe, birocrație, inflație și dispreț. Aceasta e o societate fărâmițată, în care solidaritatea socială dispare, iar încrederea în instituții se prăbușește. Nu e de mirare că românii nu mai cred în stat: statul nu mai e al lor.
Această castă bugetară nu e doar costisitoare – este periculoasă. Ea sabotează orice tentativă de reformă și blochează schimbarea. Pentru că, în esență, a fost construită exact pentru a menține status quo-ul.
Până când nu vom sparge aceste structuri de privilegii, România va rămâne captivă între două lumi: una a realității sociale dure, și una a funcționarilor de lux care o ignoră.
