Sportul abandonat și politicianul tupeist

Am învățat de 30 de ani încoace că politicianul român e un soi de prădător hulpav, o jivină vicleană ce stă mereu cu simțurile încordate la maxim, gata să înhațe prada lui preferată. Simte mirosul de sânge electoral de la kilometri. Se preschimbă mai ceva ca un cameleon, atunci când amușinează preferatul său culinar pe nume votul. Iar când vede că îl poate înșfăca, tâșnește mai ceva ca o cobră și îl smulge din ștampila plăpândă a tuturor celor care încă mai frecventăm exercițiul electoral…

Am făcut această scurtă descriere a fenomenului, nu pentru că nu l-ați fi știut cu toții foarte bine, nu că nu l-ați fi simțit pe propria piele, ci pentru că de la nevoia asta a clasei politice voi pleca în scurta călătorie editorială pe care o vom face azi. Vorbim despre tupeul speciei descrise la început de a se gudura pe lângă noi, de a intra în viața noastră, de a ne căpușa și de a ne fura până și micile bucurii ale vieții. Pentru mulți români, încă de pe vremea comunismului, o bucurie și o plăcere a vieții a fost Sportul. Nu mă refer doar la practicarea sa, ci în primul rând la momentele acelea de exuberanță, de fericire și emoție, de extaz, pe care le-am trăit cu toții în fața televizorului la un Campionat mondial, la o Olimpiadă, la Europene sau la orice competiție sportivă mai cu ștaif. Erau ai noștri, cei care ne făceau să fim mândri, că putem da clasă, chiar și prin corespondență, celorlalte nații mult mai bogate sau numeroase.

Astăzi, prădătorul de care vorbim s-a mufat mișelește și la sport. L-ați văzut ieri pe vicepremierul Dan Barna cum a ținut el să empatizeze cu vicecampioana noastră la spadă, Ana Maria Popescu?! M-a apucat greața să văd cum descria el clipele tensionate petrecute în fața televizorului, pentru a urmări meciurile româncei. Atât de captivat a fost, că a dat-o în străchini, încurcând proba de sabie cu aia de spadă! V-o mai amintiți pe Gabriela Firea, cea care a dorit să se agațe parșivește de racheta de aur a Simonei Halep, pe care o adusese mișelește pe stadionul Național?! Noroc cu românii care i-au prins viclenia și au luat-o la huiduit. Pe marele Patzaichin l-a „descoperit” Johannis fix la alegerile din 2019, când i-a acordat „Steaua României” și s-a pozat cu la rever…

Stiți de ce mă revoltă toate aceste maimuțăreli ipocrite ale politicienilor?! Fiindcă cifrele spun cu totul altceva! România este pe ultimul loc în Europa la practicarea sportului, în general, cu cea mai slabă accesibilitate în rândul tinerilor cu oportunităţi reduse, cu efecte directe asupra stării de sănătate a populaţiei. Adică oamenii nu fac sport, iar un motiv este că nu au bani. Mai ales sport de performanță, ăla care te rupe la portofel.
Anul trecut, Ministerul Tineretului și Sportului a cheltuit doar 110 milioane de euro pentru activități de profil. Cam cât o șpagă medie, pe timpul guvernărilor trecute! Din acești bani, sumele alocate investițiilor sunt doar o mică parte. Haideți să luăm fotbalul, ca exemplu, acolo unde nu ne-am mai calificat la o competiție importantă de când era bunica fată mare. Ce ajutor, sprijin, facilitate acordă statul român cluburilor?! Care e strategie alor noștri de a ne scoate din haznaua insuccesului?! Ce ministru al Sportului v-a reținut atenția, prin demersurile sale concrete în acest sens?!

Haideți să ne uităm puțin în curtea vecinilor noștri ungari. Mai spre vest mi-e și frică să merg! Ungaria are în fiecare sat un stadion și o sala de sport. Noi avem niște terenuri de fotbal făcute în bătaie de joc și abandonate. Unele amenajate în pantă! Orban al lor și-a asumat public susținerea a șase discipline, în care Ungaria vrea să performeze în următorii ani. Iar în ele pompează bani cu nemiluita. Investitorii în acele domenii au scutiri de taxe și serioase facilități fiscale.Evoluția Ungariei la Campionatul European vorbește de la sine despre drumul bun pe care merg vecinii.

Acum să revenim la noi și să ne uităm la puținii sportivi care au reușit să facă performanță.  Sunt niște oameni extraordinari,  care au muncit enorm, și-au sacrificat viața dar mai au o particularitate.  În spatele lor stă o familie dedicată ce i-a susținut necondiționat. O familie care adesea își mobilizează toate resursele financiare pentru a-l susține pe sportiv. În țările civilizate, ultima parte o ia statul pe umerii lui. Le noi, pe umerii sportivului ajuns pe culmile succesului ar vrea să se urce toți mutații politici dornici să sugă măcar puțin din popularitatea acestuia.  De-aia ar merita toate aceste lipitori un simplu Marș!

Comentează pe FACEBOOK