În România anului 2025, la peste trei decenii de la Revoluție, presa aservită sistemului încă își face datoria rușinoasă: spală imaginea celui care a confiscat idealurile din decembrie ’89 și le-a înecat în sânge. Ion Iliescu nu este un „patriarh al democrației”, ci un criminal necondamnat, protejat de un aparat politic și mediatic care i-a ridicat un zid de impunitate.
În decembrie 1989, peste o mie de români au fost împușcați la Timișoara, București și în alte orașe ale țării. După fuga lui Ceaușescu, poporul nu a primit libertatea pentru care murise, ci o lovitură de stat mascată. Iliescu și gașca lui din eșaloanele doi și trei ale PCR au preluat puterea și au înlocuit speranța cu gloanțe, iar promisiunile democratice cu manipulare grosolană.
Apoi, în 13–15 iunie 1990, același Iliescu a chemat minerii să „facă ordine” în Capitală. Rezultatul? Străzi transformate în câmpuri de bătaie, studenți și intelectuali umiliți și arestați, jurnaliști bătuți, sedii de instituții devastate — totul cu binecuvântarea prezidențială.
Astăzi, aceeași presă „îndoliată” sare ca arsă la orice critică la adresa lui Iliescu. Necrologuri lacrimogene, articole siropoase, imagini „istorice” atent selectate — toate fac parte dintr-o campanie jalnică de reabilitare a unui vinovat. Dar oricât de frumos ar fi lustruită minciuna, adevărul rămâne: Iliescu are sânge pe mâini.
Dosarul Revoluției a fost plimbat prin sertare timp de 30 de ani. Dosarul Mineriadei — redeschis, închis și îngropat de fiecare dată când adevărul amenința să iasă la suprafață. Justiția a tăcut, iar victimele au îmbătrânit așteptând un verdict. Între timp, culpabilii au murit în liniște, fără să fi răspuns vreodată în fața legii.
România nu va fi liberă cu adevărat până când își va privi trecutul în ochi. Și acest trecut spune limpede: Ion Iliescu nu trebuie consemnat ca un salvator, ci ca unul dintre cei mai mari vinovați ai istoriei noastre recente.
