Iarăși o să facă unii crize, cum că nu țin cu românii și sabotez industria mioritică. Însă fiind un om asumat, o fac fără să clipesc. Și vă spun din capul locului: trebuie să fii puțin masochist, ca să mergi la schi la noi. Știu, în vremurile pe care le trăim, plecatul în afară e dificil și presupune riscuri. Așa că mulți români dau dovadă de curaj și aleg Valea Prahovei.
Asta am făcut eu, după scurta vacanță de Revelion. Fiind la o oră de Sinaia, într-o localitate liniștită din Dâmbovița, am zis că n-ar pica rău 2 zile de schi. Trec rapid peste aglomerația de pe șosele. Cu asta ne-am obișnuit, pare ceva firesc. Ideea proastă de a face un ocol către lacul Bolboci din Parcul Natural Bucegi m-a costat 2 ore pe muchie. Drumul s-a blocat complet de mașinile parcate într-un mod nesimțit pe marginea drumului, făcând imposibilă atât urcarea, cât și coborârea. Până și cei 4-5 polițiști arondați acolo și-au pus la un moment dat mâinile în cap..
În fine, intrăm în Sinaia dinspre Moroieni. Intrăm e mult spus. Ne blocăm din nou la intrare, unde înscrierea pe DN1 pare misiune imposibilă.
Alți nervi, volte și ocolișuri sugerate de Waze și iată-ne la adresa dorită: apartamentul închiriat într-un bloc nou construit. Deși noaptea de cazare e peste 100 de euro, doar nu credeți că ai loc de parcare în banii ăștia. Îndes mașina pe un colț, cât să putem descărca bagajele, în speranța că spre seară se mai eliberează ceva în zonă.
Cum e sărit de 12 anulez prima zi de schi și decidem să dăm o șansă orașului. O plimbare din centru până spre Peleș n-are cum să strice, zic eu.. Tocmai bine că plecam, fiindcă cel pe care îl blocasem voia și el să își acceseze portbagajul și nu avea cum, de mașina mea.
În centru e și mai horror. N-ai unde parca nici măcar o bicicletă. Ca să nu vorbim de coloana interminabilă de mașini de pe DN1, care tot nu se mișcă. Noroc cu cei de la vechiul hotel New Montana, care sunt în renovare, dar fac și ei un ban la parcarea cu plată. Aici mai găsești câteva locuri, probabil din cauza prețului exclusivist: 15 lei pe oră.
Dacă tot am ales plimbarea, îmi amintesc că fiică-mea nu are încălțări de snowboard. Decât să stăm la închirieri a doua zi, am decis să-i cumpărăm unele noi. Oricum o cam strângeau. Așa am aflat și eu că în celebra stațiune montană Sinaia nu există magazine cu produse de schi. Nimic! A fost unul până acum vreo 2 ani, dar s-a închis. Comerțul aici e despre altceva: mici, țuică și vin fiert, kurtos colaci și un soi de mall în centru, burdușit cu marfă din China. Genul ăla de produse pe care le cumperi azi și te țin până la următorul salariu..
Am uitat să vă spun despre sorcovari. Sublimii păstrători de tradiții populare. Am fost sorcovit în vreo 7 puncte diferite din stațiune de mai mulți reprezentanți ai minorităților naționale, majoritatea săriți bine de vârsta adolescenței. Nici nu mai conta că eram deja pe 2 ianuarie. M-a amuzat teribil un cuplu vorbitor de engleză care fusese încercuit de sorcovari și își făceau bucuroși poze cu ei. La final n-au mai fost lăsați să plece până n-au decartat serios. Dispăruse toată fericirea de pe fața lor. Am apucat să le strig în grabă să nu îi mai bage în seamă, fiindcă vor rămâne lefter, iar ei m-au întrebat contrariați: „Romanian tradition?”. N-am știut ce să răspund..
După vreo 2 ceasuri de învârtit printr-un oraș aglomerat, am intrat în spiritul orașului și am rezervat o masă la un restaurant relativ apropiat de locul de cazare. Am zis că puțină mișcare înainte și după masă nu strică. Elanul m-a ținut doar până la primul apel RO-Alert care anunța prezența unui urs în zonă. Este un „turist” omniprezent în stațiunile de la noi. Așa că plimbatul seara, pe jos, presupune o doză serioasă de adrenalină. Am optat să renunț la ea și bine am făcut. Cât eram la cină, undeva în jur de 7 seara, a venit și al doilea mesaj Ro-Alert. Să-l văd pe ăla care o mai lua liniștit pe aleile slab luminate, cu copilul după el, cei 1500 de metri până la cameră… Oricum îmi ajunsese adrenalina din nota de plată, unde o supă, o porție de paste, un risoto asezonat cu un pahar de vin și un desert au costat cât revizia la mașină. Măcar asta fusese asumată, întâlnirea cu ursul, ba!
Am trecut peste toate, cu gândul că voi rupe pârtiile a doua zi. Mi-am propus să mă trezesc la prima oră, ca să fentez și coada de la gondolă. Culmea e că mi-a și ieșit. Doar parțial.. Din cauza vântului, instalațiile nu mai funcționau. Am stat jumătate de oră, mi-am făcut curaj și am întrebat vânzătoarea de bilete care sunt pronosticurile: „Nu știm nimic. Mai facem un update pe la 11..”! Era 9, așa că la 11-le invocat am decis că voi fi la București…
Dacă îmi dă cineva argumente de ce aș mai veni la schi în România, zău că îl acuz de masochism. Și să nu mă luați cu prețuri mai mici sau că e muntele mai aproape, că nu ține. Avionul face maxim 3 h până la Munchen și apoi în alte 3 ore de condus ajungi oriunde vrei. Iar la capitolul schi, nu există comparație. Adio, Horeca mioritică!
Comentează pe FACEBOOK