Colindele: Rădăcini, tradiții și povestea lor în cultura noastră
Colindele sunt „cele mai vechi cântece ale poporului român, care s-au păstrat din generație în generație ca niște sfinte și străvechi documente ale moștenirii noastre culturale”, a scris Grigore G. Tocilescu în 1870.
Potrivit unei alte teorii, formulate de G. Dem Teodorescu, „colindele ar proveni din vechile saturnalii romane, în care ideea creștină de abundență și viață religioasă se amestecă cu urările de felicitare întâlnite în imnurile cântate de junii romani la începutul lunii ianuarie”, așa cum menționează Muzeul de Artă Populară dr. Nicolae Minovici pe pagina sa oficială.
Colindele sunt, în esență, legate de tradiția colindatului, un obicei ce pare a avea rădăcini în perioada precreștină. Inițial, colindele aveau o funcție ritualică, legată de urările pentru fertilitate și belșug. Creatorii acestor cântece erau chiar oamenii simpli, care, neștiind să scrie sau să citească, le-au compus sub formă de poezii lirice.
De asemenea, colindele aveau rolul de a alunga spiritele rele și de a facilita întâlnirea cu cei dragi plecați în lumea de dincolo.
Primele colinde dedicate Crăciunului au apărut la Roma în jurul secolului IV, însă aveau o formă religioasă și nu erau legate de tipologia colindului pe care o cunoaștem astăzi.
Mult mai târziu, în jurul secolului XIII, au apărut colinde în Italia, Germania și Franța, sub influența lui Francisc de Assisi, care le-a introdus în slujbele religioase. Aceste colinde au fost ulterior utilizate în piese de teatru, ceea ce le-a contribuit la răspândirea lor.
În Anglia, în secolul XV, au fost publicate 25 de cântece de Crăciun care erau cântate din casă în casă, tradiție ce se păstrează până în prezent.
Colindele au apărut aici după reforma luterană, care încuraja utilizarea muzicii în cadrul slujbelor religioase.
Pe teritoriul României nu există date precise care să ateste vechimea colindului, acesta fiind o expresie a credințelor populare ce au existat dintotdeauna. În acest sens, Constantin Brăiloiu sublinia: „Colindele sunt acele ritualuri vădit țărănești, ce se cântă în noaptea de Crăciun, pe alocuri și la Sf. Vasile…”.
Deși majoritatea colindelor îl au în centru pe Mântuitor, multe dintre ele abordează și alte teme semnificative. De exemplu, prezența numelui „Bădica Traian” în textele colindelor și ale plugușoarelor face referire la perioada formării poporului român și la strămoșii acestui neam.
Temele colindelor sunt variate, unele fiind dedicate fertilității ogoarelor, cum este „Plugușorul”, altele fiind asociate cu animale, precum jocurile „Caprei” sau „Ursului”, în timp ce altele evocă viața pastorală, obiceiurile și credințele din mediul rural.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „colindă” provine din limba latină, din termenul „calendae”, care înseamnă „a vesti”. Astfel, poporul român este unul dintre puținele care vestesc minunea întrupării Fiului lui Dumnezeu, prin diverse forme artistice, unele blânde și pline de emoție.
Conform etnologului Nicolae Ursu, colindele pot fi clasificate în mai multe tipuri, în funcție de conținutul și scopul lor. Printre acestea se numără colindele protocolare, care includ „rugămintea de a fi primiți în casă”, „cererea darurilor” și „gazda plecată la vânătoare”.
Există și colinde profesionale, cum ar fi cele dedicate vânătorilor sau celor care vorbesc despre cioban și ciobănie. De asemenea, colindele pot fi de fată, de flăcău, familiale, de trecere, precum cele dedicate Anului Vechi și Anului Nou, colindele religioase sau agrare, cum este „Plugușorul”.
Conform tradiției poporului nostru, atunci când colindătorii vin la ușă, aceasta nu trebuie să fie închisă, deoarece, pe lângă voie bună, aceștia aduc sănătate și vestea Nașterii Pruncului Hristos.
Se spune că ghinionul îi va urmări pe cei care nu ascultă colindele, nu primesc colindătorii și nu le oferă un dar simbolic, ca semn de mulțumire pentru vestea adusă.
Comentează pe FACEBOOK
