În urmă cu două zile câteva aplicații au căzut: Facebook, Instagram, Whatsapp și un ecosistem economic digital a intrat în vrie. Criza, rezolvată în câteva ore, a lăsat însă câteva semne de întrebare în ceea ce privește dependența tot mai accentuată față de tehnologie. La rândul său, această dependență față de tehnologie ne arată o altă fațetă a problemei: când se defectează sisteme sofisticate– automate sau nu – cei care le repară sunt specialiști, oameni cu o înaltă pregătire și calificare (highly skilled). Dar dacă nu ai specialiști, cum poți rezolva o problemă?
În acest context, trebuie să purtăm o conversație națională de spre ”brain-gain” și ”brain-drain” și despre impactul pe care aceste fenomene îl au asupra unei țări. Funcționăm în plină globalizare, iar brain-drain reprezintă un proces dinamic, care, însă, produce pierderi unui stat, prin risipirea potențialului intelectual, ştiințific şi economic pe care îl reprezintă specialiștii şi prin pierderea investiţiei făcute în educarea lor, dar, în același timp, aduce câștig altui stat, intens preocupat în promovarea cu succes a unor politici de brain-gain.
Pare un joc cu sumă nulă, în care ceea ce pierde un stat, câștigă alt stat. Dar, în realitate, nu este așa: specialiștii se formează în intervale relativ mari de timp, iar particularitățile profesionale se deprind prin acces la un specialist, pasionat de profesie și mai puțin prin formatul unor training-uri guvernate de proceduri reci. Statul care pierde nu are o resursă umană infinită, iar împrospătarea acesteia este un proces care costă timp și bani.
În consecință, acțiunile statului care pierde trebuie limitate din cel puțin două direcții: dezvoltarea unor strategii adevărate de retenție a specialiștilor și implementarea unor politici economico-sociale coerente care să conveargă spre motivarea întoarcerii acasă a celor plecați la un moment dat.
De asta consider, că problema brain-drain / brain-gain reprezintă o problemă de siguranță națională, pentru că statul din care pleacă forța de muncă suferă dezechilibre majore, atât prin depopularea instituțiilor cheie și a ramurilor eonomice vitale, apoi prin depopularea țării, dar și prin creearea unei relații de dependență față de statele recipient ale forței de muncă.
Sectorul IT, de la care a plecat exemplul de la început, reprezintă o bună dovadă: România a fost un exportator net de specialiști, ingineri, programatori, etc. foarte multă vreme. Apoi, a început un proces de recuperare a acestora, oferind diferite facilități în încercarea de retenție a acestor oameni, care sunt în prezent angajați la subsidiare locale ale unor corporații internaționale. Practic, pe acest segment globalizarea a rezolvat cu oarece succes dependența economică dintre țări. Dar globalismul nu oferă în prezent un răspuns la o altă întrebare: Nu cumva ar trebui să existe un mecanism de compensare echitabil pentru țara care exportă competențe (brain-drain) din partea țărilor care sunt recipientul net al acestora? Nu cumva trebuie recuperate costurile de educație și pregătire ale specialiștilor, alături și de o compensare a pontențialului nerealizat? Și nu cumva puterea de negociere a unei singure țări nu este suficientă în raport cu alte țări mai mari, mai puternice economic, mai dezvoltate?
Până la răspunsuri globale, avem de implementat și soluții locale. Iar acestea, sunt, în opinia mea, cele prezentate de “active ageing” (îmbătrânire activă). Pe segmentul infrastructurilor critice din domeniul energiei în care activez situația este și mai complexă. Dacă acoperirea nevoilor cu specialiști pe segmentele conexe IT, de control al echipamentelor tot mai sofisticate, a fost soluționată în ceea ce privește deficitul de personal cu expertiză tehnică în interpretarea datelor furnizate de mașini, situația se menține complicată. Media de vârstă a specialiștilor este în jur de 55 de ani iar formarea unuia nou durează minim 2 ani. Potențialul neexploatat al specialiștilor, fără aplicarea unei politici coerente privind active ageing se pierde.
Dar ce înseamnă îmbătrânire activă?
Strict teoretic, registrul unei îmbătrâniri active sănătoase are la bază patru principii interconectate:1. Îmbătrânirea treptată este un proces inevitabil de-a lungul unui ciclu de viață; 2. Activitatea fizică îmbunătățește sănătatea și starea psiho-emoțională; 3. Implicarea socială oferă motivația pentru o viață sănătoasă, fizic și psihic; 4. Perspectivele pozitive și proiecțiile sustenabile sunt obligatorii pentru a susține cel mai înalt nivel posibil al calității vieții – stare generală de sănătate bună și implicare socială.
Soluția legală recent vehiculată, de prelungire a duratei de angajare peste vârsta de pensionare, nu rezolvă problema, dar dă un răgaz într-o construcție de management al calității totale. Cu alte cuvinte, câștigăm timp. Iar în acest timp câștigat trebuie eă elaborăm, în consens, acele politici publice care să ne permită să folosim îmbătrânirea activă sănătoasă pentru beneficiile economice și sociale ale României.
Ioana Timofte, director general CNCIR
Comentează pe FACEBOOK
