Un tezaur monetar descoperit într-o fântână din Sălaj în 1978, tezaur format din 30 de creiţari din argint, a fost găsit întâmplător de un muzeograf din Zalău într-o consignaţie din Bucureşti, 40 de ani mai târziu.
Amintim în acest context de furtul tezaurului dacic – coiful de aur de la Coțofenești și trei brățări dacice – de la Muzeul Drents din Assen, Olanda.
Tezaur monetar din Sălaj, găsit într-o consignație din Bucuresti
„În seara zilei de 12 februarie 2020, împreună cu colegul meu Szabo Attila, eram într-un stagiu de cercetare a ceramicii produse în centrul de olari de la Zalău, în Bucureşti, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Eram deja pe finalul stagiului de cercetare şi ne-am gândit să luăm biletele de întoarcere spre casă. Mergând pe jos, de la locul de cazare spre Gara de Nord, la un moment dat am ajuns în dreptul unei consignaţii de artă. Cu toate care a trecut deja ora închiderii, am văzut lumina înăuntru o siluetă şi am intrat. Ne-am uitat în primul rând la ceramică, am schimbat câteva cuvinte cu proprietarul şi la ieşire, într-o doară, am întrebat de monede, de numismatică. Foarte amabil, mi-a scos imediat două clasoare de sub tejghea. L-a deschis pe primul şi, spre suprinderea mea, în el am găsit o bucăţică de hârtie care m-a lăsat perplex. Acolo scria lot 30 x 20 creiţari, adică lot de 30 bucăţi de creiţari, fiecare de 20 de creiţari, mini tezaur găsit la moara de apă din Şimleul Silvaniei, la data de 19 august 1979, într-o pungă din piele, după uscarea fântânii, intrat în posesia lui Buzdugan în anul 1980.”, povesteşte principalul protagonist al recuperării monedelor, muzeograful Emanoil Pripon din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, pentru Agerpres.
Potrivit acestuia, cel care deţinut tezaurul înainte de a fi predat la consignaţie a fost nimeni altul decât George Buzdugan, secretarul general a Societăţii Numismatice Române în perioada 1953-1980. Printre altele, este şi autorul determinatorului de monede şi bancnote româneşti, valabil încă şi astăzi, la mai bine de 45 de ani de când a ieşit de sub tipar. De altfel, Buzdugan a decedat la scurt timp după ce a intrat în posesia tezaurului, motiv pentru care monedele au ajus, prin intermediul urmaşilor, la respectiva consignaţie din Bucureşti.
Cunoscând valoare istorică a monedelor, muzeograful din Zalău a făcut demersurile necesare chiar a doua zi, de dimineaţă, astfel încât tezaurul să ajungă în posesia Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău.
Emanoil Pripon subliniază faptul că tezaurul este alcătuit din monede de referinţă pentru o perioadă ce se întinde de la mijlocul secolului al XVIII-lea, până la mijlocul secolului al XIX-lea, circulând pe întreg teritoriul României, chiar dacă era o monedă emisă de Imperiul Habsburgic.
„Tezaurul de la Şimleu este format din piese de 20 de creiţari. Acestea sunt monede care au circulat categoric în Transilvania dar, interesant, şi în Ţara Românească şi în Moldova. Pentru că după 1830, prin regulamentul organic, s-a stabilit ca ducatul olandez de aur şi de asemenea această monedă cu valoarea de 20 de creiţari să reprezinte etaloane monetare în Ţara Românească şi în Moldova. De fapt, aceste monede erau singurele acceptate la plata impozitelor de către visteria statului. Şi erau cumva pe tot teritoriul României. După 1830, în Ţara Românească şi în Moldova aceasta reprezenta etalon monetar. Sigur că se putea plăti şi în alte monede. Este într-o perioadă în care, de fapt, moneda are valoare intrinsecă. Ceea ce contează este conţinutul de argint. Acesta are un conţinut de argint stabil şi este o monedă de referinţă. De toate au fost 30 de monede. Ele (…) se întind pe o perioadă de aproximativ 80 de ani, undeva din 1763 de la Maria Tereza şi până în 1840. În 1852 încă se mai emiteau astfel de monede. Însă acestea, tocmai datorită conţinutului exact de argint, rămân în circulaţie şi le găsim tezaurizate”, precizează muzeograful.
Larga răspândire a monedei a făcut ca ea să primească şi o denumire populară, fiind cunoscută în epocă drept sfaţ, de la germanul zwanzig – douăzeci, după valoarea înscrisă pe ea. În monedă românească, valora doi lei şi 10 bani.
„De fapt, valoarea totală a tezaurului este relativ modestă, să spunem, de 600 de creiţari. Însă, ce este interesant, ce se putea cumpăra în epocă cu aceşti bani? Este bine de reţinut că o monedă de aceasta, un sfanţ, adică 20 de creiţari, o piesă de felul acesta valora doi lei şi 10 bani. La vremea respective preţurile erau exprimate în lei, însă plata se făcea în moneda aceasta. Şi atunci, ce se putea cumpăra cu această acumulare? Practic, cum am spus, valoarea este de 600 de creiţari. Ei bine, în 1841, spre exemplu, un porc la Bucureşti se vindea cu 63 de lei. Făcând un calcul, ajungem la suma pe care o reprezentate tezaurul nostru. Aşadar, cu acest tezaur se putea cumpăra un porc. Sau, se puteau cumpăra trei care de lemne, ori se putea plăti salariul unui băiat de prăvălie pe şase luni”, susţine Emanoil Pripon.
Pe lângă povestea revenirii în Sălaj, după 40 de ani, a tezaurului de creiţari de argint, mai rămân, desigur, întrebări la care nu există răspuns. Cum au ajuns monedele în fântână, cine şi cum le-a descoperit şi cum au ajuns ele în posesia lui George Buzdugan?
Înainte de toate, din punct de vedere al istoricului, important este faptul că tezaurul a fost „repatriat” şi se află, astăzi, în colecţia Muzeului de Istorie şi Artă din Zalău, unde poate fi admirat de cei de azi, dar şi de generaţiile care vor urma.
Comentează pe FACEBOOK
